La început, copilul învaţă pronunţarea sunetelor prin imitaţie şi prin joc, apoi realizează cuvintele, propoziţiile şi frazele. În acest proces de însuşire a limbajului oral, aproape toţi copiii mici prezintă probleme de tip dislalic. Unele trec neobservate, dar altele, netratate la timp pot crea complexe, pot împiedica învăţarea şcolară şi pot constitui o piedică în procesul dezvoltării personale.

Logopedia a apărut ca necesitate de a sintetiza cunostiintele despre limbaj şi de a elabora procedee specifice pentru stimularea şi corectarea vorbirii. Această ramură ştiinţifică aflată între psihologie şi pedagogie îşi are sursele încă din antichitate, asta pentru că din toate timpurile au existat oameni care să se confrunte cu dificultăţile de vorbire.

Cele mai întâlnite tulburări de limbaj la copiii de vârstă preşcolară şi şcolară sunt:

Tulburările de pronunţie: este afectată pronunţia unuia sau a mai multe sunete: dislaliile, rinonaliile, dizartria

Tulburările de ritm şi fluență : bâlbâiala, tahilalia: vorbirea accelerată, bradilalia: vorbirea foarte lentă

Tulburări ale limbajului scris-citit: dislexo-disgrafia

Dislaliile reprezintă cele mai frecvente tulburări de limbaj întâlnite la copiii de grădiniţă. Dislalia constă în deformarea, substituirea, omiterea, înlocuirea sau inversarea anumitor sunete în vorbirea spontană cât şi în cea reprodusă. Sunetele cele mai frecvent afectate sunt consoanele, în special cele care apar mai târziu în vorbirea copilului R, S, S, L,J, Z.  Este important de ştiut că există sunete cu puncte de articulare apropiată care formează „perechi”: „R şi L”, „F şi V”, „C şi G”, „S şi Z”, „S şi J”, „T şi D” etc. De multe ori, când copilul nu poate emite unul dintre sunetele unei perechi, îl înlocuieşte cu celălalt. De exemplu, atunci când copilul nu poate emite sunetul „R” va spune în loc de „rată” „lată”.

Cauzele acestor tulburări pot fi determinate de malformaţii ale organelor care participa la actul vorbirii( buze, limba, maxilare, boltă palatină, dinţi), modelul verbal greşit al părintelui, educatoarei, pe care copilul şi-l însuşeşte prin imitaţie. Încă de bebeluş şi se continuă în copilăria mică, părinţii, bunicii se adresează folosind multe diminutive şi astfel se ajunge în situaţia în care copilul pronunţă defectuos pentru a se alinta. Ori cât de drăguţ şi haios, poate părea, nu este bine să încurajaţi acest comportament verbal.

Până la vârsta de 3 ani şi jumătate/ 4 ani aceste dificultăţi de a pronunţa corect sunetele şi cuvintele nu sunt problematice pentru că sunt datorate particularităţilor sistemului nervos central şi nematurizării aparatului fonoarticulator. După această vârstă copilul are „instrumentele” necesare pentru a vorbi corect şi, dacă nu se întâmplă aşa, este cazul să vă adresaţi unui logoped.

Terapia tulburărilor de limbaj cuprinde activităţi care impun o dezvoltare armonioasă a mai multor planuri:

• Exerciţii generale ( imitarea mersului, mişcări ale braţelor şi gâtului  şi rotirea acestora, imitarea aplaudatului, exerciţii pentru întărirea musculaturii toracice şi abdominale, etc).
• În funcţie de diagnostic, se pot efectua exerciţi de gimnastică cu diferte părţi ale corpului. De exemplu, în tulburările limbajului scris se exersează braţul, mâna, degetele)

Mobilitatea aparatului fonoarticulator :

• Exerciţii de mobilitate a maxilarelor : exerciţii de închidere/ deschidere a gurii, exerciţii de coborâre şi ridicare a maxilarelor, muşcătura,
• Exerciţii de mobilitate pentru limba: jocuri cu limba : „pisica bea lapte„ , tic-tac-ul ceasului, pronunţarea repetată şi rapidă a silabei „la”
• Exerciţii pentru buze şi obraji: mişcări de sugere a obrajilor, mişcări de tuguire a buzelor, vibrarea buzelor, zâmbet, umblarea obrajilor,
• Exerciţii pentru vălul palatin: imitarea căscatului, exerciţii de deglutitie.

Aceste exerciţii se fac numai în faza iniţială, înainte de articularea sunetelor, iar apoi se vor folosi numai acele exerciţii care sunt necesare impostarii sunetului.

Educarea respiraţiei.

 În general, tulburările de limbaj se însoţesc de labilitatea ritmului respirator, cât şi de deficienţe ale tipului de respiraţie. Exerciţii de respiraţie se vor centra pe două coordonate:

• Dezvoltarea respiraţiei nonverbale prin exerciţii pentru expiratie: suflă nasul, stinge lumânarea, umflă balonul, etc, exerciţii pentru inspiraţie: miroase florile, câinele la vânătoare, inspiraţie diferenţială
• Dezvoltarea respiraţiei de tip verbal: exerciţii de pronunţie a vocalelor, prelung , rară, exerciţii de pronunţie într-o expirație, a unei consoane, exerciţii ritmice de respiraţie însoţite de mişcare şi cântec ( de ex: în timp ce merge copilul numără sau cânta)

Exerciţii de respiraţie cer un spaţiu aerisit şi se efectuează în faţă oglinzii, la început împreună cu logopedul şi apoi tot mai mult independent. Aceste exerciţii sunt eficiente la începutul orelor de terapie, dar şi în momentele când intervine oboseala.

Dezvoltarea auzului fonematic

Auzul fonematic este o particularitate a auzului uman prin care sunetele vorbirii sunt percepute că elemente semantice sau foneme. Tulburarea auzului fonematic se referă la lipsa de maturizare a acestei particularităţi şi la lipsa de exersare a laturii expresive a limbajului verbal.

Înainte de a-l învaţa pe copil să pronunţe corect trebuie făcute exerciţii de „analiză auditivă” a sunetului afectat. Aceste exerciţii se vor face împreună cu exerciţiile de articulare a sunetului.

• imitarea sunetelor din natură şi pronunţarea de onomatopee, de exemplu : şarpele: s-s-s
• paronime pronunţate în serii: pă-pe-pi-po-pu ba-be-bi-bo-bu
• diferenţierea consoanelor surde de cele sonore: papa- baba
• transformarea cuvintelor prin înlocuiri de sunetet
• analiza fonetică: indicarea primului sunet/ ultimul sunet al cuvatului
• pronunţarea ritmică
• jocuri hazlii: ”că ăla măr, că la par, că la dinte, dințelaș, ieşi afară iepuraş.
• framântări de limba: licurici cu aripi mici şi cu lampa de pitici ce tot vezi pe câmp aici?

Unele dintre aceste exerciţii se pot realiza, cu uşurinţă, împreună cu părinţii. Este util ca acest lucru să se realizeze cât mai des, iar copilului să i se explice care este rolul lor. Este importantă implicarea şi motivarea copilului în vederea corectării. Dacă se realizează colaborarea între părinţii şi logoped, respectiv educatoare, cu succes, progresele vor fi sesizate mai curând, şi ele vor fi prilej de bucurie pentru  copil.

Corectarea tulburărilor de limbaj presupune un număr variabil de şedinţe, în funcţie de dificultăţile pe care le întâmpină copilul, dar şi de felul în care el evoluează pe parcurs. Fiecare copil are un ritm al sau şi de aceea nu se pot obţine rezultate imediate.